Alaska, cu o suprafață de 1.593.438 km pătrați, adică de 7 ori mai mare ca suprafața României, și o populație de 663.661 de locuitori, este cel mai mare stat după suprafață din Statele Unite ale Americii. Chiar și numele statului care se trage din limba băștinașă a locuitorilor acestor ținuturi, ”Alyeska”, înseamnă ”marele pământ de la vest”.
Chiar dacă majoritatea suprafeței statului este acoperit de gheață și este străbătut de lanțuri muntoase, cel mai înalt vârf atingându-l muntele McKinley la 6.194 de metri, se poate spune că regiunea este complet ieșită din comun, cu câmpurile sale de gheață, cu pădurile dese de conifere, cu lacurile montane izolate, cu vulcanii săi activi și cu natura sa sălbatică.
Fauna acestui stat este cu adevărat diferită de fauna altor state americane, cu turme de reni și de bizoni ce străbat dealurile și podișurile, cu urși, lupi și elani ce trăiesc în munți, cu albatroșii americani ce zboară deasupra tuturor și cu somoni uriași ce viețuiesc în apele râurilor montane.
De asemenea, pe insula Kodiak, ce este a doua insulă ca mărime din SUA după Hawaii și care se află în Sudul statului, trăiește ursul brun, numit Kodiak, care este considerat unul dintre cele mai mari animale de pradă de uscat în viață. Această specie poate atinge la maturitate până la 680 de kilograme.
Clima acestei zone este dominant polară, temperaturile scăzând până la -40 grade celsius și pământul fiind permanent înghețat până la o adâncime de 40 de metri.
Dar sub acest strat de gheață se află o adevărată mină de aur. Nu numai de aur, dar și de gaze naturale, petrol, cărbuni, cupru, argint și alte metale. În zilele noastre, gazele naturale provenite din Alaska reprezintă 15% din rezervele SUA, pe când petrolul extras de pe teritoriul Alaskăi reprezintă o treime din rezervele SUA de petrol.
Aceste comori ascunse au fost descoperite și exploatate în mare parte de către americani, chiar dacă aceștia au cumpărat regiunea de la ruși în 1867. Dar nici rușii nici americanii nu au fost primii ce au populat acest ”cub de gheață”, așezări de inuiți fiind descoperite în regiune, datând și cu 10.000 de ani înainte de Hristos.
Istoria regiunii Alaska
Cu mai mult de 10.000 de ani în urmă Siberia și Alaska erau conectate printr-un pod terestru numit Bering, asta dându-le ocazia familiilor paleolitice să se mute în nordul vestul Americii de Nord. Alaska a devenit populată de inuiți și de o varietate de grupuri de nativi americani.
Printre aceste grupuri ce au trăit în această zonă se numără: indienii de coastă de sud-est precum Tlingiți, Haida și Tsimshiani, cele două grupuri de eschimoși, Inupiat și Yup’ik și Athabascanii și Aleuții.
Probabil primul val de oameni care au traversat acest pod au fost migranții de coastă din Asia și mulți dintre ei s-au stabilit inițial pe teritoriul Canadei de astăzi.
Cei mai numeroși din aceste triburi au fost Tlingiți care au ocupat cea mai mare parte din coasta Panhandle, în sudul Alaskăi, până la momentul contactului european. De asemenea sunt considerați cei mai nordici din grupul de culturi avansate de pe coasta Nord-Vestului Pacificului, renumiți pentru arta complexă și sistemele sale politice, dar și pentru sistemul ceremonial și juridic cunoscut sub numele de potlatch.
Majoritatea insulelor de pe coasta Nord-Vestică a Americii de Nord au fost populate de triburile Haida, Insulele Reginei Charlotte fiind și acum numite insulele Haida Gwaii.
După ce fiecare trib s-a așezat pe noul continent, totul a rămas în mare parte neschimbat până la apariția noilor exploratori. Încă din 1700, popoarele din Siberia au raportat existența unei uriașe bucăți de pământ situată spre est. În 1728, o expediție comandată de țarul Petru I (cel Mare) al Rusiei și condusă de un marinar danez, Vitus Bering, a stabilit că noul pământ nu era legat de Rusia continentală, dar, din cauza ceții, expediția nu a reușit să identifice teritoriile descoperite ca fiind parte din America De Nord.
În a doua călătorie a lui Bering, în 1741, a fost văzut vârful Muntelui Sf. Elias, parte din coasta Panhandle, și oamenii au fost trimiși la țărm. Blănurile de vidre de mare aduse înapoi în Rusia au deschis un comerț bogat de blănuri între Europa, Asia și coasta Pacificului din America de Nord în secolul următor.
În anul 1784 a fost înființată prima așezare europeană de către ruși în Golful Three Saints, lângă Kodiak de astăzi. Cei mai afectați dintre toate triburile din zonă de venirea comercianților ruși de blănuri au fost aleuți care au fost supra solicitați la vânătoare de foci și în unele cazuri au fost uciși. De asemenea populația aleuită avea să se diminueze din cauza bolilor aduse de ruși.
Orașul Kodiak a ajuns să fie considerată capitala Alaskăi până în 1806, dar printr-un act decretat de Împăratul Paul I în 1799, compania ruso-americană de blănuri și-a mutat sediul la Stika, unde exista o abundență de vidre de mare.
Primul efort de a stabili o așezare la Old Harbour lângă Stika a fost oprită de tlingiți. Aleksandr Baranov, Directorul șef al operațiunilor companiei și guvernatorul coloniilor ruse la aceea vreme, a fost un administrator foarte agresiv, a doua încercare având într-un final succes în 1804, dar nu fără o luptă care a dus la bătălia de la Sitka, singurul conflict armat major dintre nativii din Alaska și europeni.
După înființarea sediului la Stika, Compania ruso-americană a început să mențină relații relativ bune cu Aleuții și popoarele native din sud-est, precum și cu Yupik din văile inferioare ale râurilor Yukon și Kuskokwim.
Nu era neobișnuit ca aleuții să se căsătorească cu ruși și să se convertească la credința ortodoxă rusă, iar câțiva aleuți – unii cu nume de familie rusești – au lucrat pentru Compania ruso-americană.
În această regiune nu au fost numai conflicte între nativi și Compania ruso-americană, dar și comercianții britanici și americani erau rivali ai Companiei. În 1824, după o perioadă de concurență acerbă între comercianții de blănuri, Rusia a încheiat tratate cu Statele Unite și Marea Britanie care stabileau granițele și reglementările comerciale.
Totuși Compania ruso-americană a continuat sa guverneze Alaska până la cumpărarea regiunii de către Statele Unite în 1867.
Alaska cumpărată
Alaska Purchase a reprezentat cumpărarea a 1.518.800 km pătrați de teren la vârful nord-vestic al continentului nord-american de către Statelor Unite de la Rusia.
Rusia a fost cea care s-a oferit de mai multe ori să îi vândă teritoriul Statelor Unite, dar discuțiile au fost amânate de războiului civil american în 1861. La un an după încheierea războiului, în luna decembrie a anului 1866, ministrul rus din Statele Unite, baronul Eduard de Stoeckl, a fost instruit de împăratul Alexandru al II-lea să deschidă din nou negocierile asupra acestei regiuni.
Rușii au avut multe motive de a scăpa de Alaska cât de repede posibil. De pildă, costurile și dificultățile logistice ale aprovizionării teritoriului făcuseră din acesta o datorie economică pentru ruși, care se mai luptau cu datorii acumulate în timpul dezastruosului război al Crimeei. Un alt motiv ar fi fost agresivitatea popoarelor native, mai ales a triburilor de țingliți, ajungând la episoade sporadice de violență și întreruperea proviziilor.
Forțele politice din Rusia erau oricum mai preocupate de expansiunea asiatică, și erau oarecum convinși că Alaska va fi eventual sub controlul Statelor Unite, din cauza filozofiei americane de expansiune Manifest Destiny și a concurenței sporite din partea Companiei britanice Hudson’s Bay, care a închiriat o porțiune de sud a teritoriului. Această expansiune a Statelor Unite era inevitabilă, dar putea să îi fie benefică Rusiei.
Stoeck a reușit să îl contacteze pe Henry Seward, secretar de stat sub președinții Abraham Lincoln și Andrew Johnson, prin intermediul jurnalistului și politicianului Thurlow Weed. Din fericire pentru Stoeck, Seward a fost un susținător al expansionismului american și își dorea de mult Alaska.
Pe data de 11 martie 1867, cei doi oameni s-au întâlnit și au început discuțiile asupra vânzării. Stoeckl a fost cel care era mai sceptic cu privire la vânzare până când Seward și-a arătat interesul. În câteva zile Stoeckl și Seward au finalizat planul unui tratat de cedare a Alaskăi către Statele Unite, iar tratatul a fost semnat devreme în ziua următoare. Prețul – 7,2 milioane de dolari – s-a ridicat la aproximativ doi cenți pe acru.
Multe ziare, în special New York Tribune, erau complet împotriva tratatului, numind noul teritoriu ”Congelatorul lui Seward”, ”Walrussia” sau ”Cubul de gheață al lui Seward”. Totuși, mulți americani au văzut această decizie ca un pas către anexarea Canadei.
Pe data de 30 martie 1867, tratatul a ajuns la Senat pentru aprobare, unde Charles Sumner, fost opozant al tratatului, dar care și-a schimbat părerea după expedițiile sponsorizate de Instituția Smithsonian în 1859 și 1865 care au adus informații despre resursele naturale abundente ale teritoriului, acesta a ținut un discurs de 3 ore în favoarea deciziei de a cumpăra Alaska.
Tratatul a fost adoptat pe 9 aprilie. Statele Unite a luat oficial posesia în 18 octombrie în cadrul unei ceremonii de schimbare a drapelului la Sitka.
În urma vânzării, majoritatea rușilor care ocupaseră teritoriul au emigrat înapoi în Rusia și Alaska a rămas sub controlul armatei SUA până în iunie 1877. Pentru o scurtă perioadă de timp, Alaska a fost guvernată de Departamentul de Trezorerie și apoi de diferite autorități militare până în 1884 când s-a instaurat un guvern civil în noul district Alaska.
Alaska a fost acceptată în Uniune ca al 49-lea stat la 3 ianuarie 1959.
Seward
Născut pe data de 16 mai 1801 în Florida, New York, și decedat pe 10 octombrie 1872 în Auburn, New York, William Henry Seward a fost un politician american și activist împotriva sclaviei în partidele Whig și Republican înaintea Războiului civil american și secretar de stat din 1861 până în 1869. El este deseori asociat cu achiziția Alaskăi în 1867, denumită în aceea vreme ”Prostia lui Seward”.
El și-a început cariera politică în 1822 când a fost admis în Baroul de Stat din New York. El a dezvoltat treptat gustul pentru politică și a devenit activ în Partidul Antimasonic în 1828 și după a servit în Senatul New York-ului între 1830 și 1834. Tot în această perioadă a luat parte în formarea noului partid Whig în potriva democraților jacksonieni. Între 1839 și 1843 Seward a fost guvernator al New York-ului, devenind în curând recunoscut drept lider a părții anti-sclaviei a partidului.
În 1849, Seward a fost ales în Senatul SUA, unde a ținut numeroase discursuri în legătura diferenței dintre munca liberă și sclavia. Înainte de prăbușirea partidului Whig în 1855, Seward a fost împotriva încercării partidului de a face compromisuri în legătură cu problema sclaviei. Așa că odată ce partidul s-a destrămat, Seward s-a alăturat Partidului Republican nou organizat, care a luat o poziție fermă împotriva extinderii sclaviei în teritorii.
Chiar dacă Seward a fost recunoscut ca liderul partidului republican, el a candidat pentru președinție de două ori, în 1856 și 1860, dar nu a fost ales în niciuna din campanii.
Când Abraham Lincoln a preluat funcția de președinte în ajunul Războiului Civil, în martie 1961, l-a numit prompt pe Seward secretar de stat. El a devenit unul din cei mai apropiați și influenți consilieri al lui Lincoln. Seward a avut și unele idei căruia nu i-au convenit lui Lincoln, precum sugestia iresponsabilă a lui Seward de a provoca un război străin pentru a distrage atenția țării de la conflictul său civil de acasă.
Seward a avut de asemenea un succes deosebit în a împiedica guvernele străine să acorde recunoaștere oficială Confederației, deși nu a reușit să împiedice ocuparea franceză a Mexicului sau achiziționarea de către Confederație a navei de război Alabama din Anglia.
Seward a scăpat dintr-o tentativă de asasinare a lui Lewis Powell, un complice al lui John Wilkes Booth. După ce a fost grav rănit într-un accident de transport, rămânând imobilizat la pat, a fost înjunghiat în gât de Powell pe data de 14 aprilie 1865. Printr-un miracol, Seward nu numai că nu a murit, dar și-a revenit remarcabil de repede și și-a păstrat postul sub noul președinte Andrew Johnson până în 1869.
Într-un final, el a ajuns să susțină politicile nepopulare ale lui Johnson de reconstrucție, trebuind să împărtășească problemele aduse de Congres asupra șefului său.
Ultima realizare importantă a sa a fost achiziționarea Alaskăi de la Rusia pentru 7.200.000 de dolari în 1867. O idee care la început i-a adus multe controverse și vorbe de rău, dar într-un final, SUA nu numai că și-a recuperat banii, dar acum Alaska este unul dintre cele mai importante state în exportarea resurselor naturale precum petrolul și gazele naturale.
